Elizabetha peperit filium: Ioan Botezătorul, Maria și bucuria Înaintemergătorului

Elizabetha autem impletum est tempus pariendi, et peperit filium. Et audierunt vicini et cognati eius, quia magnificavit Dominus misericordiam suam cum illa, et congratulabantur ei.
Lc 1,57-58

Solemnitatea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) este una dintre cele mai vechi sărbători ale calendarului creștin, celebrată deja în secolul al IV-lea, și unul dintre rarele prilejuri în care Biserica sărbătorește nașterea unui sfânt și nu doar moartea sa martirică. Singularitatea lui Ioan Botezătorul în ansamblul sfinților este tocmai aceasta: nașterea sa este ea însăși un eveniment mântuitor, pregătirea imediată a venirii lui Cristos. Relatarea din Lc 1,57-66.80 povestește nașterea, circumcizia și impunerea numelui „Ioan”, nume dat de Dumnezeu și confirmat de muțenia depășită a lui Zaharia. Bucuria vecinilor și a rudelor, uimirea față de copilul asupra căruia „era mâna Domnului” și creșterea în pustiu până în ziua arătării sale lui Israel: acestea sunt elementele unei narațiuni pe care Luca o compune în paralel deliberat cu narațiunea copilăriei lui Isus.

Legătura cu Maria este constitutivă narațiunii lucane a copilăriei lui Ioan: Vizitarea (Lc 1,39-56) precedă nașterea lui Ioan și este contextul în care Ioan primește prima sa sfințire: „când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a tresăltat de bucurie în sânul ei” (Lc 1,41). Prima „mărturie” a lui Ioan despre Isus a avut loc înainte de nașterea amândurora: Ioan a recunoscut prezența lui Mesia în sânul Mariei înainte de orice revelație verbală, prin tresăltarea de bucurie pe care Lc 1,44 o atribuie explicit Duhului Sfânt. Maria a fost vehiculul prin care Ioan și-a primit misiunea înainte de a se naște, iar această anterioritate a medierii mariane marchează întreaga teologie a Înaintemergătorului.

I. „Elizabetha peperit filium”: bucuria nașterii neașteptate

Elisabeta era „sterilă și înaintată în vârstă” (Lc 1,7); sterilitatea în lumea biblică nu era doar o condiție medicală, ci o situație de dezonoare socială și de aparentă părăsire din partea lui Dumnezeu. Modelul biblic al harului care se naște acolo unde natura a eșuat străbate întreaga istorie a mântuirii: Sara (Gen 11,30 → Gen 21), Ana, mama lui Samuel (1 Sam 1), mama lui Samson (Jud 13), Sunamiteanca (2 Rg 4). În fiecare caz, sterilitatea este fundalul întunecat pe care harul lui Dumnezeu apare cu mai mare claritate: Dumnezeu nu are nevoie de condiții favorabile pentru a acționa, ci acționează tocmai acolo unde condițiile omenești sunt nefavorabile, pentru ca gloria să fie recunoscută ca fiind a sa.

Nașterea lui Ioan este, în acest context, nu doar bucuria Elisabetei, ci manifestarea publică a faptului că „Domnul și-a mărit îndurarea față de ea” (Lc 1,58, emegas kyrios to eleos autou met’ autes). „Îndurarea” lui Dumnezeu, hesed-ul ebraic, iubirea loială care nu părăsește, s-a manifestat concret în sânul Elisabetei. Vecinii și rudele „se bucurau împreună cu ea”: bucuria care începe într-un sân se revarsă asupra comunității. Această structură, har personal care devine bucurie comunitară, este paralelă cu structura Vizitării: Maria a primit harul Bunei Vestiri și a mers imediat să-l împărtășească cu Elisabeta. Elisabeta a primit harul nașterii lui Ioan și imediat comunitatea s-a bucurat împreună cu ea.

Analogia dintre nașterea lui Ioan și nașterea lui Isus este deliberată la Luca. Amândouă sunt vestite de Gabriel (Lc 1,19 lui Zaharia; Lc 1,26 Mariei). Amândouă sunt caracterizate ca lucrări ale Duhului Sfânt (Lc 1,15.35). Amândouă sunt primite cu o bucurie care îi depășește pe părinți (Elisabeta, Maria, vecinii, păstorii, magii). Luca trasează o paralelă atentă pentru a sublinia că Ioan și Isus sunt inseparabili, nu rivali, ci complementari: Ioan pregătește ceea ce Isus înfăptuiește, „glasul” pregătește calea pentru „Cuvânt”.

„Magnificat”-ul pe care Maria l-a cântat la Vizitare (Lc 1,46-55) a anticipat nașterea lui Ioan cu limbajul laudei: „a făcut minuni cu brațul său… pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți… l-a ajutat pe Israel, slujitorul său”. Maria a celebrat dinainte venirea lui Ioan, pentru că Ioan face parte din planul pe care „da”-ul Mariei îl făcuse posibil. Nu există Ioan Botezătorul fără Maria: prin prezența Mariei a tresăltat Ioan de bucurie în sânul Elisabetei și și-a primit misiunea.

II. „Numele lui este Ioan”: identitatea pe care o dă Dumnezeu

Episodul impunerii numelui (Lc 1,59-63) este crucial din punct de vedere narativ: familia voia să-l numească pe copil „Zaharia”, ca pe tatăl său, în conformitate cu tradiția de a perpetua numele familiei. Elisabeta impune: „nu, se va numi Ioan” (Lc 1,60). Obiecția rudelor, „nimeni din neamul tău nu poartă acest nume” (1,61), dezvăluie miza: numele este identitatea, apartenența, continuitatea cu familia și cu tradiția. A-i da lui Ioan un nume fără precedent în familie înseamnă a rupe continuitatea și a se deschide unei identități noi, date din afară, de Dumnezeu însuși.

„Ioan”, Iōhannēs, transliterare a ebraicului Yōhānān: „YHWH este îndurător” sau „YHWH a acordat îndurare”. Numele Înaintemergătorului este în sine o teologie în miniatură: cel care pregătește venirea lui Mesia poartă un nume care vestește harul pe care Mesia îl va aduce. Numele nu este decorativ, ci vocațional. Ioan este „îndurător” pentru că este purtătorul harului pe care îl vestește. Este „milostivul” pentru că slujirea sa constă în a pregăti inima celor care vor primi îndurarea lui Dumnezeu întrupată în Isus.

Zaharia își recapătă glasul în momentul în care confirmă numele (Lc 1,63-64): „numele lui este Ioan”, și îndată „i s-a deschis gura și i s-a dezlegat limba și vorbea binecuvântându-l pe Dumnezeu”. Ascultarea de voința lui Dumnezeu, care se manifestă în acceptarea numelui ales de Dumnezeu, restaurează capacitatea de a comunica pe care neascultarea (îndoiala din Lc 1,18-20) o redusese la tăcere. Paralela cu vocația lui Moise (Ex 4,10-12: „nu știu să vorbesc”; „Eu îți voi deschide gura”) este deliberată: Înaintemergătorul este, asemenea lui Moise, cel al cărui glas este folosit ca instrument de Dumnezeu pentru a pregăti eliberarea poporului său.

Legătura cu numele lui Isus este paralelă: numele „Isus” a fost și el dat de Gabriel înainte de naștere (Lc 1,31; Mt 1,21), nu ales de părinți, ci dat de Dumnezeu. „Isus”, Iēsous, transliterare a lui Yēshûa’: „YHWH mântuiește”. Numele Mântuitorului vestește mântuirea pe care el o va înfăptui. Maria a primit numele Fiului și l-a acceptat: fiat-ul include acceptarea numelui, care este acceptarea identității și a misiunii Fiului pe care avea să-l poarte. Așa cum Zaharia a acceptat „Ioan” și și-a recăpătat glasul, Maria a acceptat „Isus” și a devenit „glasul” care l-a cântat în Magnificat.

III. „Mâna Domnului era cu el”: vocație de la naștere

Lc 1,66b, „și mâna Domnului era cu el”, este evaluarea divină a nou-născutului Ioan: binecuvântarea care precedă orice răspuns omenesc, harul care este prezent înaintea oricărui merit. Ioan este sfințit încă din sânul matern (Lc 1,15: „va fi umplut de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale”), ceea ce teologia secolelor următoare va articula ca „sfințire prenatală”, în analogie, dar în grad inferior, cu Neprihănita Zămislire a Mariei.

Vocația profetică a lui Ioan „din sânul matern” (Lc 1,15; cf. Is 49,1; Ier 1,5) îl înscrie în lunga linie a profeților care au fost chemați înainte de a se naște. Această anterioritate a chemării divine față de orice răspuns omenesc este centrală în teologia biblică a alegerii: nu Ioan este cel care îl alege mai întâi pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care îl alege mai întâi pe Ioan. Harul precedă libertatea. Alegerea precedă răspunsul. Maria a fost prima care a înțeles acest lucru în mod trupesc: sânul ei a fost locul unde harul lui Dumnezeu s-a făcut trup, înaintea oricărui răspuns al lui Ioan, înaintea oricărei vestiri publice, în tăcerea întâlnirii dintre cele două sânuri.

„Creștea și se întărea în duh și a stat în pustiu până în ziua arătării sale lui Israel” (Lc 1,80): formarea lui Ioan are loc în pustiu, în anonimat, în tăcere. „Arătarea” (Lc 1,80: anadeixis, „apariție publică solemnă”) lui Ioan la Iordan (Lc 3,1-20) va fi precedată de decenii de formare ascunsă. Același model se aplică lui Isus: „creștea în înțelepciune, în statură și în har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,52) în cei treizeci de ani de la Nazaret. Și același model se aplică Mariei: „formarea” Mariei, în Legea lui Israel, în rugăciunea Psalmilor, în meditarea Scripturilor, a precedat fiat-ul și l-a făcut posibil.

Predicarea lui Ioan la Iordan, „pregătiți calea Domnului, îndreptați cărările lui” (Lc 3,4, citând Is 40,3), este expresia publică a misiunii care se afla în numele său: a pregăti inimile să-l primească pe Mântuitorul. Dar această pregătire a început mai devreme, la Vizitare, când Maria a ajuns în casa Elisabetei și pruncul a tresăltat de bucurie. Maria a fost prima „pregătitoare” a Înaintemergătorului: vizita ei l-a sfințit pe Ioan înainte de naștere, l-a pregătit pe pregătitor, l-a uns pe vestitor cu untdelemnul prezenței lui Isus din sânul ei.

IV. Maria și Ioan: „Glasul” și „Cuvântul”

Bernard de Clairvaux, în celebra sa Sermo in Adventu Domini, a elaborat distincția pe care Ioan însuși a propus-o în In 1,23 („eu sunt glasul celui care strigă în pustiu”): Ioan este „glasul”, Isus este „Cuvântul”. „Glasul” precedă „Cuvântul”; nu există „Cuvânt” audibil fără „Glasul” care îl poartă. Nu există Ioan fără Isus pe care el îl vestește. Dar „Glasul” nu este „Cuvântul”: „Glasul” trece, iar „Cuvântul” rămâne. Ioan însuși a afirmat: „el trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30).

Maria se află în centrul acestei relații dintre Glas și Cuvânt: ea este cea care îl poartă pe Cuvânt în sânul ei și este, prin prezența sa, cauza bucuriei Glasului înainte de a se naște. Vizitarea este evenimentul în care Glasul (Ioan în sânul Elisabetei) este trezit pentru misiunea sa de prezența Cuvântului (Isus în sânul Mariei). Maria este vehiculul prin care Cuvântul trezește Glasul. Fără Maria, nu există Vizitare. Fără Vizitare, nu există sfințirea prenatală a lui Ioan. Fără sfințirea prenatală, nu există Înaintemergător. Fără Înaintemergător, „Cuvântul” ajunge la o inimă nepregătită.

Nașterea lui Ioan Botezătorul este, așadar, o sărbătoare profund mariană: Ioan nu poate fi separat de Maria, pentru că prin Maria a primit el harul care l-a făcut Înaintemergător. Tradiția liturgică, ce așază această solemnitate în iunie, cu șase luni înainte de Crăciun, subliniază această legătură: Ioan îl precedă pe Isus cu șase luni, așa cum Vizitarea precedă Nașterea Domnului cu șase luni. Calendarul liturgic numără în paralel: ceea ce s-a întâmplat în sânul Elisabetei cu șase luni înainte de ceea ce s-a întâmplat la Betleem anticipă în structura temporală ceea ce vestește în structura teologică.

Sărbătoarea lui Ioan Botezătorul îl invită pe fiecare creștin să reflecteze asupra propriului rol de „glas care pregătește Cuvântul” în inima celor cu care trăiește. Asemenea lui Ioan, fiecare creștin este chemat să fie înaintemergător, să pregătească în ceilalți dispoziția de a primi Evanghelia. Și asemenea lui Ioan, această misiune nu este inițiată de sine: începe atunci când Maria se apropie, când Evanghelia ajunge prin altcineva, când prezența lui Cristos într-un frate sau într-o soră trezește în inimă bucuria care îl recunoaște pe Mântuitorul. Maria este „prilejul” bucuriei lui Ioan: apropierea ei trezește ceea ce Duhul depusese deja în inima care o aștepta.