Marta și Maria, singura necesitate este prima de har

Ați auzit, într-adevăr, conversația mea cu iudei, căci am căutat cu ardoare Biserica lui Dumnezeu și am luptat împotriva ei.
Gl 1,13

Viața creștină își are originea într-o inițiativă care nu pornește de la noi. Pavel, scriind către Galateni, și Maria din Betania, așezată la picioarele Domnului, atestă aceeași adevărate sub două forme: primatul harului asupra operei și al ascultării asupra zelului. Cele două citiri de astăzi, marți, a 27-a săptămână a timpului comun, deși diferite în text, se ating în esență. Una prezintă un om scos din propriul său zel, cealaltă o femeie care se oprește când toate o îndemnau să slujească. Ambele ne învață că credința nu este o realizare, ci un primire. Înainte de a acționa pentru Dumnezeu, credinciosul se lasă condus de El.

I. Prima lectură: Harul care precede omul

Martorul autobiografic al lui Pavel este cea mai clară mărturisire a primatului harului din întreaga sa epistolă. Apostolul își amintește de trecutul său fără atenuante, supra modum persequebar Ecclesiam Dei, peste măsură de mult a persecutat Biserica lui Dumnezeu (Galateni 1,13). Nu descrie o pasiune doar deviată din cale, ci descrie un om întreg îndreptat împotriva lui Hristos, a cărui dreptate religioasă s-a transformat într-un instrument al erorii. Pavel era fără prihană după Lege, și tocmai aici stă drama, observanța poate întări inima când se închide la noutatea lui Dumnezeu. Convertirea sa nu corectează o greșeală de conduită, ci inversează complet sensul unei existențe.

Axul întregii relatări se află în originea pe care Pavel o revendică pentru chemarea sa. El nu a primit Evanghelia de la vreun om, ci prin revelație de la Isus Hristos, și recunoaște că Dumnezeu l-a separat din pântecul mamei sale și l-a chemat prin harul Său (Galateni 1,15-16). Expresia răsună de limbajul profeților, al lui Ieremia și al Servului lui Isaia, și îl înscrie pe Apostol într-o alegere care precede orice merite. De aceea nu a consultat carnea și sângele, s-a retras în Arabia, s-a întors la Damasc, și abia după trei ani a urcat la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Petru, rămânând cincisprezece zile, fără a vedea pe altul dintre apostoli în afară de Iacov, fratele Domnului (Galateni 1,17-19). Concluzia este o doxologie, bisericile din Iudeea glorificau pe Dumnezeu pentru el (Galateni 1,24). Persecutorul devenit vestitor nu-și mărește pe sine, ci devine transparent față de lucrarea care l-a străbătut. Harul nu recompensează omul, ci îl transformă.

II. Evanghelia, cea mai bună parte a Mariei din Betania

Scena din Betania este o parabolă trăită despre ierarhia bunurilor în existența credinciosului. Marta îl primește pe Isus în casa ei și se dedică serviciului ospitalității, ocupație sfântă și necesară, pe care însuși Domnul nu o condamnă în niciun moment. Maria, sora ei, stă la picioarele Mestrului și ascultă cuvântul Său (Luca 10,39). Tensiunea nu opune binele răului, ci opune binele cu cel mai bun, și aici stă delicatatea episodului. Îndemnul Domnului nu se îndreaptă împotriva muncii Martei, ci împotriva agitației care o corodează din interior, sollicita es et turbaris erga plurima, e neliniștită și tulburată cu multe lucruri (Luca 10,41).

Cuvântul decisiv este unul singur. Porro unum est necessarium, o singură lucru este necesar, și Maria a ales cea mai bună parte, care nu i-va fi luată (Luca 10,42). Termenul tradus de Vulgată ca optimam partem este în greacă ἀγαθὴν μερίδα, porțiunea bună, care în Scriptură desemnează moștenirea rezervată celor care fac din Dumnezeu partea lor. Ascultarea Mariei nu este pasivitate sau lene, ci cel mai înalt act de care este capabilă creatura, să lase Cuvântul să o precedă și să o modeleze.Număruind doar cel care se așează mai întâi poate servi apoi fără a se pierde. Activitatea care nu izvorăște din contemplare se epuizează în agitație, iar agitația, cât de generoasă ar fi, îndepărtează inima de singurul care o ar putea satura.

III. Singurul necesar

Cele două lecturi converg într-o singură înțelepciune, și anume că existența credinciosului se decide nu în funcție de cantitatea de opere, ci de calitatea rădăcinii sale. Pavel este cucerit de o hară care îl precede și îl reorientează complet. Maria este lăudată pentru primirea unei prezențe care valorează mai mult decât orice serviciu. În ambele cazuri, subiectul adevărat este Dumnezeu care Se dă, iar omul atinge măreția sa când acceptă să primească înainte de a da. Tradiția spirituală a Bisericii, de la Augustin la Bérulle, a citit în aceste texte aceeași lecție, dragostea nu se măsoară prin febra acțiunii, ci prin adâncimea aderenței.

Din acest discernământ se naște o înțelegere care străbate întreaga viață creștină. Serviciul Martei este indispensabil, și fără el Evanghelia nu ar fi avut mâini. Cu toate acestea, ascultarea Mariei este anterioară și superioară, deoarece din ea serviciul își primește sufletul. Când acțiunea se desprinde de ascultare, se transformă într-un zgomot, iar credinciosul, crezând că onorează pe Domnul, uită de El în zelul cu care îl servește. Ordinea corectă nu anulează opera, ci o ordonează. Mai întâi să te așezi, apoi să te ridici. Mai întâi să asculți Cuvântul, apoi să-l anunți, așa cum a făcut Pavel, care a predicat doar ceea ce primise mai întâi prin revelație.

IV. Maria din Nazaret, ascultarea perfectă

Maria din Betania reprezintă o altă Maria, în care ascultarea a atins perfecțiunea. Fecioara din Nazaret nu este menționată direct în lecturile de astăzi, dar niciuna dintre ele nu poate fi înțeleasă pe deplin fără Ea, deoarece a fost prima care a trăit ceea ce ambele predică. În același Evangheliu, Luca pune pe buzele lui Isus binecuvântarea care o definește: „Fericiți cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc” (Lc 11,28). Maria a ascultat Cuvântul îngerului, l-a păzit meditațios în inima ei (Lc 2,19), și la „fiat”-ul ei, să se facă, s-a legat de Verbul care S-a făcut carne. Ea este, înainte de orice altă femeie, cea care a primit porțiunea bună care nu i-a fost luată.

Consiliul Vatican II a făcut din această ascultare ascultătoare fundamentul asociării Fecioarei cu Biserica. Maria, prin consimțământul ei la Cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus și, îmbrățișând cu toată inima voința mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a dedicat pe deplin persoanei și operei Fiului (Lumen Gentium, 56, 21 noiembrie 1964). Prin urmare, aceeași Constituție o proclamă pe Maica Domnului ca model al Bisericii, afirmând că „Mama Domnului, în ordinea credinței, a iubirii și a uniunii perfecte cu Hristos, strălucește ca tip al Bisericii” (Lumen Gentium, 63). Ascultarea nu o face pasivă, ci o face rodnică. Este atenția inimii care face din creatură Theotokos, Mama lui Dumnezeu.

Magisteriatul marian ulterior a aprofundat aceeași sursă. Exortația Marialis Cultus amintește că Fecioara este maică a vieții spirituale tocmai pentru că a fost prima discipolă care a ascultat și a păzit (Paul al VI-lea, Marialis Cultus, 35, 2 februarie 1974), iar enciclica Redemptoris Mater urmărește întreaga pelerinaj a credinței Mariei ca o marș al celui care avansează în ascultare de Cuvântul primit (Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, 2, 25 martie 1987). Învățătura este una și constantă. Într-o lume care ne îndeamnă la o activitate fără odihnă și ne judecă după ceea ce producem, Marta și Maria din Betania ne oferă singura ierarhie care salvează. Să putem, cu Fecioara credincioasă, alege partea cea mai bună, să ne așezăm la picioarele Domnului și să păstrăm Cuvântul Său, știind că din această ascultare, și doar din ea, se naște orice serviciu care rămâne cu adevărat.