Dimensiunea „mariană” a rugăciunii liturgice

La răscrucea comuniunii dintre Dumnezeu și om o întâlnim pe Maria. De aceea, a celebra în semnele sfinte pe Dumnezeu care a coborât din cer pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră ridică următoarea întrebare: continuă Cristos să se facă prezent în mod sacramental pentru sfințirea noastră în virtutea zămislirii din Fecioară?

Primindu-l pe Dumnezeu în sânul său, Maria l-a dat lumii de-a lungul întregii istorii, cooperând la transfigurarea sa în istoria mântuirii, celebrată în liturgie. Prin urmare, dimensiunea mariană a cultului este parte integrantă a celebrării misterului lui Cristos.

A o celebra pe Maria înseamnă a celebra misterele Domnului. Nu este vorba de două orientări cultuale (spre Dumnezeu și spre Maria), ci de una singură: pentru că Biserica celebrează în primul rând lucrarea lui Dumnezeu în misterul pascal al lui Cristos și în el o află pe Mama, unită intim cu Fiul.

Legătura indisolubilă care o unește pe Maria cu Cristos este, așadar, primul și fundamentalul criteriu în cadrul căruia se exprimă venerarea liturgică a Mamei Mântuitorului. În lumina misterelor lui Cristos mărturisite în Crez (întrupat pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră, răstignit și înviat, așteptând ziua de pe urmă), Biserica crede în Maria și o celebrează.

Maria în unicul cult al Bisericii înseamnă, pe de o parte, contemplarea economiei mântuirii înfăptuite de Tatăl, prin Fiul, în Duhul, și, pe de altă parte, înțelegerea istoriei umane a Mariei ca paradigmă pentru credincioși.

Un al doilea moment de inevitabilă întrebare este relația sa cu Biserica. Din punct de vedere evanghelic, relația dintre Cristos și Maria este evidentă, dar în orizontul eclesiologic? Mamă și fiică a Bisericii, figură și model al ei, Maria este pârga și icoana desăvârșită a comunității celor răscumpărați. Această legătură tipologică se aplică atât Bisericii în ansamblu, cât și fiecărui credincios. Categoriile care, la nivel celebrativ, ilustrează relația dintre Maria și Biserica se pot rezuma în comuniune și exemplaritate: în rugăciunea Bisericii este retrăită rugăciunea Mariei.

Indispensabilă pentru întâlnirea dintre Dumnezeu și om, Maria a aparținut dintotdeauna vestirii misterului lui Cristos și, de asemenea, înfăptuirii sale liturgice. De fapt, venerarea Mamei Domnului străbate tradiția milenară a Bisericii: de-a lungul timpului, diferitele Biserici și-au exprimat lauda, rugămintea și iubirea față de Maria cu trăsăturile proprii diverselor rituri.

Fără a intra în detalii, să amintim câteva coordonate care ilustrează locul singular pe care ea îl ocupă în celebrarea misterelor lui Cristos.

În secolele IV-V, memoria Fecioarei capătă relief în liturgia Crăciunului și în timpul care îl precedă și îl însoțește, dezvoltându-se în diferite Biserici apariția unei sărbători explicite a Fecioarei Mame. Vor fi, așadar, sărbătorile orientale ale Prezentării, Bunei Vestiri, Ridicării la cer, Nașterii cele care vor marca locul Mariei în cult: ajunse la Roma în secolul al VII-lea, ele se vor extinde în toată Europa odată cu răspândirea liturgiei romane.

Dar chiar înainte de ciclul Crăciunului și de sărbătorile în cinstea Fecioarei, trebuie luată în considerare dimensiunea mariană a rugăciunii liturgice înseși: cu Maria și ca Maria, Biserica celebrează misterele divine (ascultă Cuvântul, consimte prin credință, devine un singur trup în Cristos). Într-adevăr, printr-o tradiție veche și universală, amintirea în rugăciune a Fecioarei aparține înseși celebrării Euharistiei, expresia supremă a Bisericii în rugăciune.

Nu trebuie să credem că mențiunea sa în Rugăciunea Euharistică este de natură devoțională: este semnul că nu o putem trece sub tăcere pe Maria atunci când facem memoria Paștelui lui Cristos. De la ea, istoric, au ajuns la noi trupul și sângele Domnului: de aceea Biserica o amintește, trăind comuniunea cu ea și imitându-i atitudinile interioare. 

În exercitarea cultului, Biserica se oglindește în Maria, Fecioara care ascultă, Fecioara în rugăciune, Fecioara Mamă, Fecioara care oferă.

Substanța evlaviei liturgico-mariane poate fi, așadar, rezumată prin memoria (lauda, invocarea, imitarea, comuniunea) Mariei în memorialul misterelor lui Cristos, celebrat pentru viața Bisericii. În virtutea prezenței vii a Mariei în misterele istorice ale lui Cristos, ea este recunoscută ca prezentă și în înfăptuirea liturgică a acestor mistere, care au văzut-o protagonistă și însoțitoare, celebrată necontenit de credincioșii care trăiesc în, cu, pentru Cristos. Reprezentând lucrarea mântuitoare în semnele sfinte, liturgia trezește și hrănește comuniunea Cristos-Biserică. Și în ea strălucește locul Mariei. De fapt, în sfera liturgică, evlavia mariană nu riscă un accent nepotrivit în detrimentul centralității lui Cristos, deoarece nu propune o mariologie desprinsă de misterul lui Dumnezeu, un cult marian desprins de cultul creștin: relația Biserică-Maria se înscrie în relația liturgică Treime-Biserică.

Să continuăm să ne întrebăm

Ce fel de prezență este cea a Mariei în liturgie? 

Cum diferă ea de prezența lui Cristos și de prezența sfinților? 

Prezența sa în celebrare se situează între memorie, mijlocirea maternă, exemplaritate și comuniune. Diferă de prezența lui Cristos prin faptul că nu este autonomă, ci relativă, și dependentă de prezența misterului pascal al lui Cristos care se înfăptuiește în memorial. Comparată cu cea a Sfinților, se deosebește prin locul cu adevărat unic al Mariei în istoria mântuirii.