Mariologia Sfântului Francisc de Assisi (m. 1226)

Trei sunt elementele care datează încă de la origini și care dezvăluie cel mai bine „spiritul marian” al Săracuțului: Biserica Sfânta Maria a Îngerilor (Porziuncola) din Assisi și două texte, ambele compuse chiar de Sfântul Francisc. Acestea sunt: antifona Sancta Maria Virgo și salutul Ave Domina.

Sfânta Maria a Îngerilor (Porziuncola)

Pentru a înțelege extraordinara legătură spirituală care îl unea pe Sfânt de biserica Porziuncola, situată în câmpia de la Assisi, trebuie să ne întoarcem la porunca pe care a primit-o de la Crucifix de a „reconstrui casa sa, care era toată în ruine” (Sfântul Bonaventura, Legenda Maior II, 1, în: FF 1038). Se observă că textul latin original folosește termenul domum = casă, cu sensul de Ecclesia, așa cum explică Sfântul Bonaventura. Acest lucru este semnificativ pentru o evaluare corectă a conținutului eclesiologic al Saluto alla Vergine, unde și Preasfânta Maria este numită Domus Eius.

Ascultarea sa a fost cât se poate de promptă: „Ad obediendum se parat, totum se recolligit ad mandatum” [„Se pregătește să asculte, se adună întreg pentru a împlini porunca”], (Fericitul Toma de Celano, Vita secunda S. Francisci, VI, 10, în: AF X, p. 137). Luciano Canonici observă cu acuitate: „Pare că citim (Lc 1,39) graba Mariei după Buna Vestire”, (DF col. 1339), deși el nu încearcă să înțeleagă de îndată că Isus se referea în principal nu la biserica de piatră, ci la acea Biserică „quam Christus suo sanguine acquisivit, sicut eum Spiritus sanctus edoquit, et ipse postmodum fratribus revelavit” (Sfântul Bonaventura, Legenda Maior, II, 1, în: AF X, p. 563). Adică pe care Cristos a dobândit-o cu sângele său, așa cum l-a învățat Duhul Sfânt și cum el a revelat-o apoi fraților.

După ce a restaurat bisericuțele San Damiano și San Pietro, îndemnat „ob devotionem ferventem, quam habebat ad Dominam mundi” (Sfântul Bonaventura, Legenda Maior, II, 8, în: AF X, p. 566). Adică: „din evlavia fierbinte pe care o nutrea față de Stăpâna lumii”, și-a stabilit locuința lângă biserica Sfânta Maria a Îngerilor, cu intenția de a o repara. Aceasta va fi considerată leagănul, „caput et mater”. Acest titlu este folosit pentru prima dată, într-o expresie fericită, în Specchio di perfezione, n. 82, în: FF 1779. Specchio di perfezione a fost publicat pentru prima dată în 1898 și este cunoscut și ca Memorie di frate Leone. Poate fi definit drept „o importantă și prețioasă culegere de gesturi, fapte și cuvântări ale lui Francisc” (FF, p. 1304). Cercetătorii contemporani nu mai atribuie opera fratelui Leon, ci unui compilator „situat printre Spirituali”. Datarea se deplasează, așadar, de la 1227 la 1318) ai Ordinului Franciscan (cf. FF 1779).

Ceea ce scrie Doctorul Serafic este foarte semnificativ în această privință: „Sentiens autem iuxta nomen ipsius ecclesiae, quo ab antiquo S. Maria de Angelis vocabatur, “angelicarum ibi visitationum frequentiam”, pedem fixit ibidem propter reverentiam Angelorum amoremque praecipuum Matris Christi. Hunc locum vir sanctus amavit prae caeteris mundi locis. Hic etenim humiliter coepit, hic virtuose profecit, hic feliciter consummavit, hunc in morte fratribus tamquam Virgini carissimum commendavit” (Sfântul Bonaventura, Legenda Maior II, 8, în: AF X, p. 566). Adică: simțind… frecvența „vizitelor îngerești”, și-a statornicit acolo pasul din venerație față de îngeri și din iubire deosebită față de Mama lui Cristos. Acest loc sfântul l-a iubit mai presus de toate celelalte locuri ale lumii. Aici a început cu umilință, aici a înaintat în virtute, aici a sfârșit fericit, iar la moartea sa l-a încredințat fraților ca pe un loc foarte drag Fecioarei.

Alegerea Sfintei Maria a Îngerilor ca leagăn al Ordinului nu este, așadar, lipsită de semnificație, ci corespunde perfect conștiinței pe care Sfântul Francisc o avea despre mijlocirea extraordinară a aceleia pe care a voit-o Avocată pentru sine și pentru frații săi. În scrierile autentice ale Sfântului Francisc se găsesc doar expresii echivalente cu titlul de Mijlocitoare. Indicii prețioase ale folosirii acestui titlu marian în primele comunități franciscane sunt oferite de predicile Sfântului Anton și de Legenda Versificata, scrisă cu siguranță înainte de 1230: „Ergo supernorum debens oratio niti vestra patrociniis, proprio non evolvet ausu ad superos, immo Mediatrix Virgo beata ad Christum, Christus ad Patrem sit mediator” [„Așadar, rugăciunea voastră, trebuind să se sprijine pe ocrotirile cerești, nu se va înălța cu propria îndrăzneală la cele de sus. Mai degrabă, Fecioara binecuvântată, Mijlocitoare, să fie mijlocitoare la Cristos, iar Cristos la Tatăl”], (Henricus Abricensis, Legenda S. Francisci versificata, în: AF X, p. 501). Se observă că același concept de mijlocire „de la Maria la Cristos” și „de la Cristos la Tatăl” este prezent în toată mariologia Sfântului Maximilian. De exemplu, SK 1310: „Sufletul oferă Imaculatei propriile acte de iubire. Imaculata va oferi lui Isus aceste acte de iubire ca și cum ar fi ale ei. Isus le va oferi Tatălui”.

Sfântul Bonaventura surprinde admirabil sensul profundei evlavii mariane a Patriarhului Serafic: „In ecclesia Virginis Matris moram faciente servo ipsius Francisco et apud eam quae concepit Verbum plenum gratiae et veritatis, continuis insistente gemitibus, ut fieri dignaretur advocata ipsius, meritis Matris misericordiae concepit ipse ac peperit spiritum evangelicae veritatis”, (Sfântul Bonaventura, Legenda Maior III, 1, în: AF X, p. 567). Adică: Francisc, rămânând în biserica Fecioarei Mame și lângă aceea care l-a zămislit pe Cuvântul „plin de har și de adevăr”, stăruind cu suspine necontenite ca ea să binevoiască a deveni avocata lui, prin meritele Mamei milostivirii a zămislit și a născut spiritul adevărului evanghelic.

Dovada definitivă a afecțiunii cu totul deosebite pentru Sfânta Maria a Îngerilor ne-o dă, în sfârșit, Sfântul Francisc. Într-adevăr, când Sfântul „a fost alungat cu violență din Rivotorto, a plecat cu toți frații săi cu multă dezinvoltură” (Canonici L., Porziuncola în: DF col. 1342), pentru că „nihil volebat proprietatis habere, ut omnia posset in Domino plenius possidere” (Fericitul Toma de Celano, Vita prima 44, în: AF X, p. 35). Adică: nu voia să posede nimic ca proprietate, pentru a putea poseda mai deplin toate lucrurile în Domnul.

Dimpotrivă, când era vorba de Porziuncola, nu voia ca frații săi să o părăsească sub niciun motiv: „abbat proinde fratribus saepe: “Videte, o filii, ne quando hunc locum relinquatis. Si ab una parte foras pelleremini, ex alia reintrate. Nam locus iste vere sanctus est et habitatio Dei. Hic cum paucis essemus, nos augmentavit Altissimus. Hic luce sapientiae suae illuminavit suorum pauperum corda. Hic igne amoris sui nostras voluntatis accendit. Hic qui oraverit corde devoto, quod petierit obtinebit…””, (Fericitul Toma de Celano, Vita prima 106, în: AF X, p. 82). Adică: „Vedeți, fiilor, să nu părăsiți niciodată acest loc. Dacă dintr-o parte veți fi alungați, intrați din cealaltă, căci acest loc este cu adevărat sfânt și locuință a lui Dumnezeu. Aici, când eram puțini, Cel Preaînalt ne-a înmulțit. Aici, cu lumina înțelepciunii sale, a luminat inimile săracilor săi. Aici, cu focul iubirii sale, a aprins voințele. Aici, cine se va ruga cu inimă evlavioasă va obține ceea ce va cere…”

În plus, pentru a evalua mai bine preferința de care se bucura Sfânta Maria a Îngerilor față de toate celelalte biserici și mănăstiri ale Ordinului, trebuie amintit că:

• acolo s-au înmulțit primii frați (cf. FF1631, 1777),
• Sfânta Clara a primit acolo haina călugărească (cf. FF1781, 1844),
• Sfântul Francisc îi convoca acolo pe frați la capitlurile generale (cf. FF592, 1466, 1529),
• în timpul cărora i-a trimis pe primii misionari (cf. FF2325).
• De la Sfânta Maria a Îngerilor, Sfântul Francisc a plecat în Franța (cf. FF1755),
• în Spania și în Palestina, și acolo se întorcea neîntârziat după călătoriile sale (cf. FF421).

Când Sfântul a simțit aproape momentul plecării sale din această lume, a voit să fie dus din nou la Sfânta Maria a Îngerilor, pentru a-și încheia admirabila existență pământească sub ocrotirea acelei Fecioare în al cărei sân se născuse și se dezvoltase noul Ordin (cf. Sfântul Bonaventura, Legenda Maior, cap. XIV, n. 3, în: FF1237–1239).

Porziuncola a fost, așadar, un loc deosebit de drag Sfântului Francisc, până într-acolo încât a numit-o „formam et exemplum”. De șase ori Izvoarele franciscane atribuie acest titlu Sfintei Maria a Îngerilor: de două ori în Compilatio Assisiensis sau Legenda perusina (FF1556, 1557) și de patru ori în Speculum Perfectionis (FF1687, 1688, 1745, 1779). Se observă că Sfântul Francisc își aplică și sieși expresia „formam et exemplum” de patru ori în aceleași izvoare.

Ea, împreună cu Niepokalanów, Cetatea poloneză a Imaculatei fondată de Sfântul Maximilian în 1927, este modelul, „formam et exemplum”, din care s-au inspirat de la început cei doi fondatori, pr. Ștefan și pr. Gabriel, și din care se inspiră toate Casele mariane ale Franciscanilor Imaculatei (cf. Constituții, art. 48). Într-adevăr, comunitățile franciscane de la Niepokalanów, în Polonia, și Mugenzai no Sono, în Japonia, „au întrupat în mod viu, se poate spune, viața evanghelică a primelor comunități franciscane (S. Maria a Îngerilor, S. Damian, Greccio…), reînnoind în zilele noastre viața franciscană primitivă trăită «în lumina Imaculatei» și lucrând ca centre propulsoare ale unui apostolat marian cu o rază tot mai vastă, fără a exclude mijloacele tehnologice folosite în sprijinul «Misiunii Imaculatei»” (cf. Directoriu, p. 121). Nu puține au fost polemicile împotriva pr. Kolbe, acuzat de confrați că ar contrazice sărăcia franciscană prin introducerea unor mijloace tehnice sofisticate. La Niepokalanów „exista o sărăcie riguroasă, bizuirea exclusivă pe Providența divină prin Imaculata și cea mai mare limitare posibilă a exigențelor personale” (SK260). „Noi, călugării”, repeta Sfântul, „putem locui în barăci, umbla cu haine cârpite, ne putem hrăni modest” (din Procese), dar voia cele mai bune mijloace pentru răspândirea Adevărului și propagarea cultului Imaculatei. „Toți banii necesari pentru a construi case comode trebuie folosiți pentru sfințirea sufletelor” (Conferințe, 4 oct. 1936). „Dacă ne-am permite vreo comoditate, am fi împiedicați în activitate” (SK299).

Antifona din Oficiul Pătimirii

Este vorba de o rugăciune mariană deosebită, inserată în paraliturgia intitulată Oficiul Pătimirii, compusă de Sfântul Francisc pentru a fi recitată împreună cu Orele liturgice obișnuite. Iată textul antifonei în ediția critică a pr. Kajetan Esser: „Sancta Maria virgo, non est tibi similis nata in mundo in mulieribus, filia et ancilla altissimi summi Regis Patris caelestis, mater sanctissimi Domini nostri Iesu Christi, sponsa Spiritus Sancti. Ora pro nobis cum S. Michaele archangelo et omnibus virtutibus et omnibus Sanctis apud tuum sanctissimum dilectum Filium, Dominum et magistrum. Gloria Patri. Sicut erat” (Sfântul Francisc de Assisi, Antifona Oficiului Pătimirii, în: SF pp. 409–410).

Deoarece Oficiul Pătimirii cuprinde șapte ore și antifona mariană era cântată de două ori la fiecare oră, înainte și după psalm, rezultă că, în fiecare zi, antifona mariană Sancta Maria Virgo era recitată de cel puțin 14 ori! Aceasta a făcut ca conținutul ei să aibă o răspândire extraordinară, mai ales din vremea în care Frații Minori s-au răspândit în toată lumea.

După cum se observă ușor, antifona mariană are o structură trinitară: „filia et ancilla altissimi summi Regis Patris caelestis: mater sanctissimi Domini Nostri Iesu Christi, sponsa Spiritus Sancti” (Sfântul Francisc, Officium Passionis Domini, antifona Sancta Maria Virgo, în: SF p. 414).

Nu este intenția mea să studiez în amănunt toate elementele textului, dar pare necesar să mă opresc o clipă asupra titlului sponsa Spiritus Sancti (mireasa Duhului Sfânt), care este cel mai caracteristic, fără a intra în fondul controverselor contemporane.

Antecedente patristice și medievale

Înainte de toate, titlul sponsa Spiritus Sancti pare original. De aceea surprinde să-l găsim pe buzele Sfântului Francisc, căruia îi plăcea să se numească ignorant și neînvățat („ignorans sum et idiota” (Sfântul Francisc, Scrisoare către tot Ordinul, 39, în: SF pp. 312, 317). Adică: sunt ignorant și simplu/neînvățat. Într-adevăr, potrivit cercetătorilor, titlul este foarte rar în tradiția patristică și medievală.

Primul scriitor creștin din Occident care a folosit o expresie echivalentă cu titlul marian Mireasă a Duhului Sfânt este poetul Prudențiu (m. 405), în Liber Apotheosis: „Innuba Virgo nubit Spiritui” (32: CCL 126, p. 97. Adică: Fecioara nemăritată se mărită cu Duhul.

Fiind o compoziție poetică, expresia nu a trezit un interes teologic deosebit. Totuși, importanța ei este de netăgăduit, pentru că și poezia creștină este „loc teologic”, în care se exprimă și se transmite credința Poporului lui Dumnezeu.

După Prudențiu, o expresie asemănătoare se găsește doar în Codicele Vatican latin 5758din secolele VI, VII. În el se află, printre altele, omilia De Natale Domini (Sermo 140 ter.în: CCL 24 B, pp. 854–857.

Manuscrisul Vat. Lat. 5758 conține, la sfârșitul omiliei menționate, expresia: „… Maria sanctae ecclesiae figuram praedicationis fuisse manifestum est, quae dispensata quidem fuerat Joseph, sed sponsa inventa est Spiritui sancto” (35: Sermo 140 ter.p. 856). Adică: „este evident că Maria a fost, în predicare, figura sfintei Biserici, ea care fusese încredințată lui Iosif, dar a fost găsită mireasă a Duhului Sfânt”).

Și Ps. Ildefonsidentificat cu Sfântul Ambroziu Autpert (+784) sau cu Sfântul Pascasiu Radbert (+860), îl înfățișează figurativ pe Duhul Sfânt adresându-se Mariei cu cuvintele din Cântarea Cântărilor: „Veni de Libano, sponsa mea!” (Sermo 6 de Assumptioneîn: PL 96, 266 B). Adică: „Vino din Liban, mireasa mea” (Cânt 4,8).

Dintre ceilalți scriitori vechi ai Occidentului creștin care au folosit expresii asemănătoare, îi menționez pe cei doi cei mai semnificativi: Fericitul Amadeu de Lausanne (+1159) și Nicolae de Clairvaux, secretarul infidel al Sfântului Bernard (+1176).

Fericitul episcop de Lausanne este autorul medieval care subliniază cel mai mult relația sponsală dintre Duhul Sfânt și Maria până la sfârșitul secolului al XII-lea. Dintre numeroasele citate din omiliile sale mariane se remarcă: „[Beata Virgo] Spiritui Sancto foedere maritali copulata est” (De laudibus beatae Mariae, Omilia II, în: SCH 72, p. 68). Adică: „[Preafericita Fecioară] a fost unită cu Duhul Sfânt printr-o legătură maritală”. Și de asemenea: „Gaude ergo et laetare, Maria… Egredere… sponsus venit tibi, venit tibi Spiritus sanctus… Tali Sponso coniungeris, a tali marito fecundaberis” (Omilia III, în: SCH 72, pp. 102, 104). Adică: „Bucură-te, Maria, pentru că vei zămisli din suflare. Bucură-te, pentru că vei fi aflată având în sân pe Duhul Sfânt. Ieși, pentru că cămara nupțială a fost deja pregătită și mirele vine la tine, Duhul Sfânt vine la tine. Cu un asemenea mire te vei uni, de un asemenea soț vei fi făcută rodnică”.

Mai puțin bogat în citate, dar la fel de semnificativ, este Nicolae de Clairvaux: „Virgo Dei Filio singulariter consecrata, specialiter sancto coniugata Spiritui” (Ps. Petru Damiani, Sermo 40 in Assumptione, în: PL 144, 719 B). Adică: „Fecioară consacrată în mod unic Fiului lui Dumnezeu, unită în mod special ca mireasă cu Duhul Sfânt”.

În Orientul creștin apar mai frecvent expresii asemănătoare și, cel puțin într-un caz, titlul se află în formă explicită. Biserica Orientului s-a distins printr-o pnevmatologie mai bogată, mai ales în cult. Iată câteva citate:

Într-o omilie din secolul al V-lea despre Simeon și Ana, atribuită de Migne Sfântului Metodiu de Olimp (m. 311) (47: PG 18, 354ss.), dar astăzi considerată neautentică, se citește că Maria nu era supusă purificării pentru că „Spiritu Sancto eam sibi iam ante desposante et sanctificante” (Sermo de Symeone et Anna, în: PG 18, 354 C). Adică: „Duhul Sfânt logodind-o deja mai înainte cu sine și sfințind-o”.

Cosma Croitorul (sec. VIII) afirmă că Sfântul Ioachim „Spiritui Sancto Sponsam genuit” (Sermo in SS. Ioachim et Annam, în: PG 106, 1006 B). Adică: „a născut pentru Duhul Sfânt o Mireasă”.

Într-un text atribuit lui Iacob de Edessa (m. 708), în liturgia siriacă occidentală din 26 decembrie, este invocat „Duhul Sfânt care a ales-o ca mireasă” (Testi mariani primo millenio IV, p. 283).

În liturgia siriacă occidentală din Vinerea Mare, Mama lui Isus este invocată ca „Mireasă a Duhului mângâietor al sufletelor” (Testi mariani primo millenio IV, p. 289).

Liturgia siro-maronită o prezintă de mai multe ori pe Maria ca Mireasă a Duhului Sfânt, probabil deja în secolul al XV-lea (De exemplu, în Proemiul Vesperelor Înălțării la cer a Mariei, Testi mariani primo millenio IV, p. 515).

Din cele expuse rezultă că, încă înainte de secolul al XIII-lea, ideea relației sponsale dintre Duhul Sfânt și Maria era prezentă în Occident și în Orient, dar lipsea expresia mai deplină, într-un titlu explicit și invocativ, ca la Sfântul Francisc. Din toate studiile întreprinse, nu a fost posibil să se găsească, nici în textele liturgice, nici în altele, titlul invocativ ‘Mireasă a Duhului Sfânt’ pentru Maria”, deși existau expresii asemănătoare.

Tot despre acest titlu, Sfântul Ioan Paul al II-lea recunoaște că „Maria răspunde la vestirea îngerului cu iubirea unei mirese capabile să răspundă și să se potrivească alegerii divine în mod perfect. De aceea, mai ales din vremea Sfântului Francisc de Assisi, Biserica o numește ‘mireasa Duhului Sfânt’”, (Ioan Paul al II-lea, cateheza la audiența generală, 2 mai 1990, în: L’Osservatore Romano, 2–3 mai 1990, p. 4).

Titlul se află și la Leon al XIII-lea, Divinum illud munus (9 mai 1897), Acta Leonis 17, pp. 125–148.

Pius al XII-lea, Discorsi e radiomessaggi 8 (1947), p. 87.

Sfântul Paul al VI-lea, Gaudete in Domino (9 mai 1975), AAS 67 (1975) 289–322, 304.

După examinarea textelor patristice și medievale până în secolul al XII-lea, trebuie admis că titlul Mireasă a Duhului Sfânt, așa cum apare în antifona din Officium Passionis, este o intuiție a Sfântului Francisc, care demonstrează profunda sa pătrundere teologico-sapiențială în misterul Mariei. Nu este vorba de o fantezie excentrică, ci de o intuiție solid întemeiată pe Scriptură (Lc 1,35; 1 Cor 6,16-19) și pe Tradiție. Pe lângă autorii deja citați, este util să situăm expresia în contextul cultural al epocii. Wilhelm de Saint-Thierry (Pseudo-Bernard) răspândea o spiritualitate mistică întemeiată pe acțiunea sponsală a Duhului Sfânt în suflete, Expositio altera in Cantico Canticorum, cap. II, PL 180, 519 B, 520 B. Contemporani apropiați: Guerric d’Igny, Sermo 11 In Annuntiatione, SCH 202, pp. 138–144; Gerhoh de Reichersberg, De gloria, PL 194, 1105–1109.

Impresionează în mod deosebit echilibrul cu care Săracuțul reușește să îi situeze pe Maria și pe Fiul mereu în contextul trinitar, fără a cădea într-un pancristianism sau marianism. Se pare că o asemenea maturitate este rodul direct al profundei sale experiențe a Duhului Sfânt, Duhul unic al Tatălui și al Fiului, a cărui Mireasă este Maria. Duhul Sfânt, a cărui viață intimă constă în a uni cu omenirea pe Tatăl în Fiul, Dumnezeu-Om, zămislit de la Duhul Sfânt, născut din Fecioara Maria, făcută Biserică.

Mariologia antifonei Sancta Maria virgo la Sfântul Francisc

Este surprinzătoare paralela dintre imaginea ideală a Mariei exprimată în antifonă și idealul de viață călugărească pe care Sfântul Francisc l-a voit pentru fecioarele consacrate.

Antifona: Sancta Maria Virgo (Sfântul Francisc, Antiphona: Sancta Maria Virgo, în: SF, p. 414)
și Forma vivendi S. Clarae data (Sfântul Francisc, Forma vivendi S. Clarae data, în: SF, p. 357)

Cuvintele și conținutul Formei de viață amintesc îndeaproape antifona mariană a Oficiului Pătimirii. Vocația feciorelnică, sponsală și maternă a Surorilor Sărace este o participare, în Biserică, la maternitatea Mamei lui Isus. Acest mister al maternității participate Francisc l-a intuit, cel puțin pentru Surorile Sărace, încă din primii ani ai convertirii sale. Este probabil că a ajuns la aceasta prin Sfânta Clara. Cuvintele deja citate lasă să se presupună acest lucru: „Pentru că, prin inspirație divină… v-ați logodit cu Duhul Sfânt”. În prima și a doua Scrisoare a Sfântului Francisc către credincioși, maternitatea spirituală este atribuită tuturor penitenților din lume.

Pe bună dreptate observă pr. Cornelio Del Zotto că, în ceea ce privește vocația specifică a Surorilor Sărace, este vorba înainte de toate de o alegere preferențială și de o propunere de viață, care intră în forma perfectă a vieții Mariei, prima și desăvârșita preamăritoare a Tatălui, în virtutea faptului că este Fiica preaiubită. Preasfântă Mamă a Fiului și mireasă a Duhului Sfânt, în ea se inaugurează noua formă de viață „consacrată”.

Participarea Sfântului la misterul de har și de rodnicie al Mariei este intuiția care stă la baza întregii spiritualități franciscane. Evlavia Sfântului față de Fecioara Maria înseamnă a retrăi într-un rit memorial perpetuu misterul de har al Fecioarei Mame, îngăduind ca acest har unic să devină pentru el și pentru frați o adevărată formă de viață. Asemenea Mariei, Sfântul Francisc devine Mamă pentru frații săi. Fratele Pacific îl numea pe Sfântul Francisc „Mamă”, (cf. FF721) și el vrea ca iubirea maternă să inspire relațiile fraterne: „Si mater nutrit et diligit filium suum (cfr 1 Thess 2,7) carnalem, quanto diligentius debet quis diligere et nutrire fratrem suum spiritualem?”, (Sfântul Francisc, Regula bollataVI, în: SF, p. 466). Adică: „Dacă o mamă își hrănește și își iubește fiul trupesc (cf. 1 Tes 2,7), cu cât mai stăruitor trebuie cineva să-și iubească și să-și hrănească fratele spiritual?”.

Dimensiunea esențial mariană a formei de viață franciscane este dovedită pornind de la titlul Mireasă a Duhului Sfânt, inserat în contextul trinitar al antifonei și al formei de viață din 1212–1213. Din profunda asemănare dintre cele două texte și din corespondența titlurilor rezultă că deja la acea dată viața trinitară „mariană” era forma de viață fundamentală, atât pentru Francisc, cât și pentru Clara.

Este util să subliniem că modelul de viață călugărească desăvârșit evanghelică din care se inspiră explicit Sfântul Francisc nu este doar Cristos, ci Cristos împreună cu Fecioara, Mama sa. Acest lucru apare și în Ultima voință scrisă de Francisc pentru Sfânta Clara: „Ego frater Franciscus parvulus volo sequi vitam et paupertatem altissimi Domini nostri Jesu Christi et eius sanctissimae matris et perseverare in ea usque in finem…” (Sfântul Francisc, Ultima voluntas S. Clarae scriptaîn: SFp. 586). Adică: „Eu, fratele Francisc, cel mic, vreau să urmez viața și sărăcia preaînaltului nostru Domn Isus Cristos și a preasfintei sale Mame și să perseverez în ea până la sfârșit…”.

În plus, antifona arată că evlavia mariană a Sfântului Francisc este profund înrădăcinată într-o spiritualitate hristocentrică. Sfântul Bonaventura oferă motivul: Săracuțul „o îmbrățișa pe Mama Domnului Isus cu o iubire de nespus, pentru că ea l-a făcut frate al nostru pe Domnul maiestății și prin ea am dobândit milostivire. Încrezându-se în ea mai presus de toate, după Cristos, a făcut-o avocata sa și a alor săi”, (Sfântul Bonaventura, Legenda MaiorIX, 3, în: AF X, p. 598. FF1165).

În aceste cuvinte simple biograful exprimă motivul profund al venerației Sfântului Francisc față de Doamna. Întruparea lui Dumnezeu era fundamentul întregii sale vieți călugărești, iar el s-a străduit mereu să calce pe urmele Cuvântului Întrupat. De aceea trebuia să o trateze cu cea mai recunoscătoare iubire pe acea Femeie care nu numai că l-a adus pe Dumnezeu în condiția noastră umană, ci „l-a făcut frate al nostru pe Domnul maiestății”. Ea este strâns unită cu lucrarea răscumpărării noastre și trebuie să-i mulțumim dacă aflăm har la Dumnezeu.

Apelul constant al lui Francisc la „vizibilitatea” misterului divin, a cărui expresie supremă se află în Întrupare, conferă și evlaviei sale mariane un caracter de nemijlocire care constituie principiul ei vital și rodnic. Evlavia mariană a Sfântului Francisc este lipsită de abstracțiune, departe de știința pur conceptuală. Ea se bazează pe palpabilitatea concretului și a istoricului, pe revelația divină manifestată în evenimente tangibile ale istoriei mântuirii. Acest element va face posibilă eficacitatea vitală a acestei evlavii pentru viitorul Bisericii.

Salutul către Fecioară

Și în această rugăciune compusă de Sfântul Francisc, a cărei autenticitate substanțială nu a fost niciodată contestată în mod serios, există noutăți și intuiții cu adevărat neașteptate pentru un „simplex et idiota” (adică „simplu și neînvățat”, cum îi plăcea Sfântului să se numească). Iată textul în cea mai recentă ediție critică:

Salutatio beatae Mariae Virginis

Ave, Domina, sancta Regina, sancta Dei Genetrix, Maria,
quae es Virgo facta Ecclesia,
et electa a sanctissimo Patre de caelo,
quam consecravit cum sanctissimo dilecto Filio suo
e Spiritu Sancto Paraclito,
in qua fuit et est omnis plenitudo gratiae et omne bonum.

Ave, palatium eius.
Ave, tabernaculum eius.
Ave, domus eius.
Ave, vestimentum eius.
Ave, ancilla eius.
Ave, Mater eius.

Et omnes sanctae virtutes,
quae per gratiam et illuminationem Spiritus Sancti
infunduntur in corda fidelium,
ut de infidelibus fideles Deo faciant. (Sfântul Francisc, Salutatio Mariae Virginis: SFp. 549).

Bucură-te, Doamnă, sfântă Regină, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Maria,
tu care ești Fecioară făcută Biserică,
și aleasă de preasfântul Tată din cer,
pe care El a consacrat-o împreună cu preasfântul său Fiu iubit
și cu Duhul Sfânt Paracletul,
în tine a fost și este toată plinătatea harului și tot binele.

Bucură-te, palatul său.
Bucură-te, cortul său.
Bucură-te, casa sa.
Bucură-te, veșmântul său.
Bucură-te, slujitoarea sa.
Bucură-te, Mama sa.

Și toate sfintele virtuți,
care prin harul și iluminarea Duhului Sfânt
sunt revărsate în inimile credincioșilor,
pentru ca din necredincioși să-i facă credincioși lui Dumnezeu.

În scurtul comentariu al acestei rugăciuni, ca și în cel al antifonei din Oficiul Pătimiriimă opresc doar asupra expresiilor de mai mare relevanță pentru scopul prezentului studiu.

Înainte de toate, se cuvine să remarcăm titlul care rezumă cel mai bine teologia mariană a lui Francisc în raport cu Biserica. Pentru Sfântul Francisc, sfânta Maică a lui Dumnezeu este „Virgo ecclesia facta” (Fecioară făcută Biserică). Această expresie pare să fie cu adevărat tema principală, în jurul căreia se dezvoltă rugăciunea-cânt.

Și aici ne aflăm în fața unui titlu original, cel puțin ca formă. Doctrina care o vedea pe Maria ca arhetip și tip ideal al sfințeniei Bisericii era comună în patristică și în Evul Mediu, dar folosirea titlului Virgo ecclesia facta era mult mai rară.

Până în secolul al XII-lea, cel care a ajuns cel mai departe în ilustrarea relației Maria–Biserică a fost Isaac de Stella (†1169). În predica sa clasică se condensează moștenirea patristică: „Unus enim totus ac solus Christus, caput et corpus…” (Sermo 51, in Assumptione B.M.în: SCH 339, pp. 202, 204. Cf. Sermo 42, in Ascensione DominiSCH 339, pp. 50, 52. cf. Sermo 45, in die Pentecostes3, în: PL 194, 1841). Este vorba de textul care afirmă: Cristos este unul singur, cap și trup. Maria și Biserica sunt o singură mamă și multe, o singură fecioară și multe. Și de asemenea fiecare suflet credincios, în felul său propriu, este mireasă a Cuvântului, Mamă a lui Cristos, fiică și soră, fecioară și rodnică. Astfel, ceea ce se spune în mod universal despre Biserică se spune în mod singular despre Maria și, de asemenea, despre sufletul credincios.

Pe de altă parte, singurul autor citat până acum care a folosit explicit titlul marian Virgo ecclesia facta înainte de Sfântul Francisc este Ps. Hildebert, nume care, potrivit criticii, ar corespunde lui Petru Lombardul. În predica despre Înălțarea la cer a Mariei, el afirmă: „Virgo enim Maria Virgo facta est Ecclesia, vel quaelibet anima fidelis, quae incorruptione voluntatis casta et sinceritatis fidei virgo est” (Ps. Hildebertus, Sermones de Sanctis, 55 in Assumptione B. Mariae; în: PL 171, 609 AB). Adică: „Fecioara Maria a devenit Fecioară-Biserică, sau orice suflet credincios, care prin incoruptibilitatea voinței este cast și, prin sinceritatea credinței, este fecioară”.

După cum se vede, Maria și fiecare suflet credincios se identifică cu Biserica. Se va vedea că și în textul franciscan există o relație profundă între Maria și credincioși, cu un adaos semnificativ: acțiunea Duhului Sfânt. Recunoaștem că în acest titlu Maria este, într-un anumit fel, prima Biserică, consacrată de Dumnezeul unul și întreit” (cf. SF, p. 548). Totuși, pentru a evalua sensul lui Virgo ecclesia factatrebuie determinată cu precizie semnificația lui ecclesia în mintea Sfântului Francisc, în contextul rugăciunii.

În sensul literal simplu, ecclesia înseamnă înainte de toate adunarea credincioșilor, adică Trupul mistic al lui Cristos, Poporul lui Dumnezeu, care este primul sens al cuvântului, de la Scriptură și patristică până astăzi.

Edificiile sacre sunt numite „biserici” în sens derivat, pentru că sunt imagini ale Bisericii, Trup mistic al lui Cristos, așa cum învață Conciliul Vatican II: „Saepius quoque Ecclesia dicitur aedificatio Dei (cf. 1 Cor 3,9)… et praesertim templum sanctum…” (LG, 6).

Acesta ar fi sensul evident în Salutatio beatae Mariae Virginis dacă nu ar exista, alături de Virgo ecclesia facta, alte titluri care par să trimită la o biserică materială: palatium, domus, tabernaculum, vestimentum. Sunt obiecte materiale potrivite pentru a conține lucruri prețioase. Se naște atunci întrebarea: Sfântul Francisc se gândea la Trupul mistic al lui Cristos sau la o biserică din cărămidă?

Opinia cea mai acreditată este că el se referea la Biserica, Trup mistic al lui Cristos, Popor al lui Dumnezeu, al cărei Cap și Mântuitor este Cristos, și nu pur și simplu la un edificiu. Într-adevăr, cele patru titluri sunt, în Tradiția patristică și medievală, simboluri ale Bisericii, Trup mistic al lui Cristos. De exemplu, (Evr 3,6): „cuius domus sumus nos” (a cărui casă suntem noi). De asemenea, în Păstorul lui Herma (Pilda a IX-a) și în Scrisoarea lui Barnaba 16. Origen identifică Biserica drept domus ex vivis lapidibus constructa (Comm. in Matth. 16,21, PG 13, 1443 C). Augustin numește comunitatea credincioșilor domus Dei (Sermo 336–338, PL 38, 1471–1479)).

Conciliul Vatican II înfățișează Biserica drept „domus Dei (cf. 1 Tim 3,15)” și „tabernaculum Dei cum hominibus (Ap 21,3)” (LG 6). De asemenea, Crucifixul de la San Damiano, cerând să fie reparată „casa” (domum meam), înțelegea acea Biserică „pe care Cristos a dobândit-o cu sângele său”, așa cum a explicat Sfântul Bonaventura (80: Legenda MaiorII, 1, în: AF X, p. 563).

În plus, Francisc voia să ilustreze titlul Maică a lui Dumnezeusubiect al propoziției. Un edificiu din cărămidă cu greu poate închipui maternitatea, pentru că poate păstra Trupul Domnului în Euharistie, dar nu poate înfăptui actul constitutiv al maternității, care este nașterea, adică a-l arăta pe Cristos oamenilor. Fără Biserica din pietre vii, Trupul mistic, edificiul nu poate fi mamă.

Fiind o rugăciune de laudă, pare logic să atribuim cuvintelor sensul cel mai înalt. Ar fi puțin să o identificăm pe Maria cu o simplă biserică de zid, când cuvântul ecclesia înseamnă în primul rând Trupul mistic al lui Cristos.

De aceea, în acord cu cercetătorii franciscanismului, trebuie să vedem în această expresie identificarea Preasfintei Maria cu „Biserica–Trup mistic al lui Cristos”. Este semnificativ titlul „Biserica în naștere”, cu imaginea ei originară, cu desăvârșirea ei definitivă, cu gloria ei fără egal. Și, în virtutea acestei identificări, întreaga Biserică apare „mariană”, fecioară și Mamă a lui Cristos.

A doua expresie de luat în considerare este: Maria este aceea „in qua fuit et est omnis plenitudo gratiae et omne bonum” (Salutatio Mariae Virginis. Adică: în care a fost și este toată plinătatea harului și tot binele.

Aici harul Mariei este marcat de trei conotații care exclud orice limită: temporală (fuit et est, nu are nici început, nici sfârșit), calitativă (omnis) și cantitativă (plenitudo).

Fericitul Toma de Celano a scris: „o înconjura cu o iubire de nespus pe Mama lui Isus, pentru că l-a făcut frate al nostru pe Domnul maiestății. În cinstea ei cânta laude speciale, înălța rugăciuni și oferea afecte atât de multe și de mari, încât limba omenească nu le-ar putea exprima”, (Vita seconda 198, în: FF 786).

Este demn de remarcat că expresia poate fi citită ca o aprofundare teologică a salutului îngeresc „chaîre kecharitōménē” (Lc 1,28).

A treia considerație pornește de la ultima invocație: „ave mater eius et vos omnes sanctae virtutes, quae per gratiam et illuminationem Spiritus Sancti infundimini in corda fidelium, ut de infidelibus fideles Deo faciatis”.

Problema este să înțelegem cine sunt și cui aparțin „sanctae virtutes” (sfintele virtuți). Ele aparțin Fecioarei făcute Biserică; virtuțile îi aparțin probabil Mariei, sprijinindu-ne pe eius prezent în unele manuscrise, (cf. SF 522) și trebuie înțelese ca concretizări ale plinătății ei de har și a tot binele. Este vorba, așadar, de virtuți sfinte mariane, la care participăm în Biserică. Astfel, tema principală a Salutatio apare într-o lumină mai clară: Maria este Fecioară făcută Biserică pentru că plinătatea ei, binele ei și sfintele ei virtuți devin împărtășite credincioșilor prin lucrarea Duhului Sfânt.

Poate că nu se reflectează niciodată îndeajuns asupra acestei admirabile intuiții mistice a Sfântului Francisc de Assisi, care revarsă o imensitate de lumină asupra misterului de nespus al Mariei. Mister al plinătății harului care se concentrează în Cristos și se răsfrânge în Biserică, extinzând maternitatea divină a Mariei de la Cristos la toți oamenii, pentru că ne naștem fii ai lui Dumnezeu și ai Mariei prin maternitatea Bisericii.

După ce am constatat consistența mariologică a gândirii lui Francisc, se înțelege de ce, în mintea Fondatorilor, spiritualitatea mariană a Franciscanilor Imaculatei nu este străină de spiritualitatea franciscană, ci este înrădăcinată în inima hristocentrismului franciscan.

A-l medita pe Părintele Serafic înseamnă pentru noi astăzi, cufundați în acest moment dificil, a redescoperi pe deplin, prin luminoasa figură a Sfântului Maximilian Maria, esența vocației noastre hristocentrice, care este tocmai mariană. Și mai mult: atunci nu putem să nu ne simțim, pe lângă faptul că suntem în mod specific legați prin vocație și filiație de Patriarhul nostru Serafic, cu totul marieni, pentru că suntem total hristocentrici.

A pune în evidență caracterul mariologic al experienței spirituale a Părintelui Serafic înseamnă a stabili fundamentul întregii teologii și spiritualități mariane care a marcat aproape opt secole de franciscanism. Întotdeauna în inima unei doctrine autentic franciscane se ascunde idealul Sfântului Francisc… precum inima însuflețește.

Actualitatea acestei perspective mariologice poate fi verificată în documentele magisteriale contemporane. Este suficient să considerăm că „nota trinitară și hristologică” (Marialis cultusn. 25), „locul cuvenit acordat persoanei Duhului Sfânt” (Marialis cultusn. 26) și explicitarea „conținutului eclesiologic intrinsec” (Marialis cultusn. 28) ale cultului marian, potrivit orientărilor lui Paul al VI-lea, fac parte esențială din viziunea mariologică a Sfântului Francisc (cf. Paul al VI-lea, Exortația apostolică Marialis cultus2 feb. 1974).

Concluzie

În lumina a tot ceea ce a fost expus, devine evident că mariologia Sfântului Francisc de Assisi nu este un ornament periferic al spiritualității sale, ci inima ei vie, profund înrădăcinată în misterul trinitar și în Întruparea Cuvântului. Fecioara Maria, contemplată ca Fiică a Tatălui, Mamă a Fiului și Mireasă a Duhului Sfânt, nu este pentru Săracuț doar obiect de evlavie afectivă, ci icoana vie a Bisericii, modelul desăvârșit al răspunsului uman la inițiativa divină, „Fecioara făcută Biserică” în care strălucește plinătatea harului.

La Porziuncola, leagăn al Ordinului și locuință preferată a Sfântului, în antifona Sancta Maria Virgo și în Salutatio beatae Mariae Virginis, vedem ivindu-se o viziune teologică surprinzător de matură, marcată de echilibru, profunzime biblică și intuiție mistică. Francisc nu o separă pe Maria de Cristos, nici pe Cristos de Biserică, nici Biserica de acțiunea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Totul se articulează într-o armonie trinitară luminoasă, în care Mama Domnului apare ca mijlocitoare a harului, avocată a credincioșilor și formă vie a existenței evanghelice.

De aceea, spiritualitatea franciscană este, încă de la origini, radical mariană, nu din sentimentalism, ci din fidelitate față de misterul Întrupării. Maria este iubită pentru că l-a făcut frate al nostru pe Domnul maiestății. Este venerată pentru că, în ea, Dumnezeu s-a făcut vizibil, palpabil, apropiat. Și este imitată pentru că viața ei exprimă forma cea mai curată de sărăcie, ascultare, rodnicie spirituală și comuniune cu voința divină.

În această perspectivă, moștenirea Sfântului Francisc se prelungește organic în figura Sfântului Maximilian Maria Kolbe și în spiritualitatea Franciscanilor Imaculatei, care reiau, cu ardoare misionară și creativitate apostolică, același ideal: a trăi Evanghelia în lumina Imaculatei, cu încredere radicală în Providență și dăruire totală Duhului Sfânt.

Astfel, a-l redescoperi astăzi pe Părintele Serafic înseamnă a regăsi izvorul viu al unei mariologii hristocentrice, trinitare și eclesiale, capabile să reînnoiască credința, să purifice evlavia și să dea avânt misiunii. Într-o lume marcată de incertitudini, fragmentări și pierderi de sens, figura Mariei, așa cum a contemplat-o Sfântul Francisc, strălucește ca semn de speranță, de unitate și de fidelitate față de Adevărul întrupat.

Pentru că, în inima franciscanismului, ca și în inima Bisericii, bate mereu același secret: cu cât mai profund marieni, cu atât mai autentic hristocentrici.

Pentru încadrarea doctrinară a venerației față de Maria, capitolul VIII din Lumen Gentium a Conciliului Vatican II sistematizează doctrina despre Maria pe care Sfântul Francisc de Assisi a intuit-o spiritual.

Aprofundați-vă studiile: explorați MariologieTeologie marianăapariții mariane și Specializarea în Mariologie.

Continuați-vă formarea mariană: Explorați resursele noastre despre MariologieTeologie mariană și apariții mariane. Familiarizați-vă cu Specializarea în Mariologie a Institutului Locus Mariologicus.

Pentru a aprofunda teologia mariană în tradiția franciscană și rolul Mariei în istoria Bisericii, consultați Enciclica Redemptoris Mater a Papei Ioan Paul al II-lea.