Regele, Împărăția și domnia lui Dumnezeu în mariologie

Regina îngerilor

tu ne apari vie și adevărată, Marie,
în integritatea ființei tale uimitoare și nevinovate,
în frumusețea spirituală și trupească
a întregii tale umanități neprihănite
în triumful vital și extatic
propriu învierii celei mai curate,
celei mai bune, femeia ideală și cea mai reală
pe care pământul a dat-o vreodată
și pe care cerul o va păstra pentru totdeauna.

Sfinți, oratori, artiști, poeți
i-au dăruit imagini de un lirism fără egal. 
Viziunea despre tine în glorie și în plinătatea vieții,
în timp ce umple sufletul de bucurie și rugăciune, 
oglindește în lumea noastră înțelepciunea care trebuie să ne călăuzească.

Dacă destinul nostru este diferit de destinul tău, 
destinul final care în tine s-a împlinit îndată 
și a fost anticipat în ziua bucuriei finale
în care moartea va fi învinsă și trupul omenesc va învia,
asemenea Mamei sale cerești, nu este diferit.

Îngerii au fost cei care te-au dus la cer. 
Sfântă Marie, cei curați vor fi cei care se vor uni cu tine acolo sus.

Sfântul Paul al VI-lea

1 , domnia lui Dumnezeu

Prin faptul că este creator, Dumnezeu este regele creației sale, are putere deplină asupra ei, se bucură asupra ei de o regalitate inalienabilă.

Întrucât această regalitate decurge în mod necesar din creație, atât în sensul aducerii ființelor la existență, cât și în sensul menținerii lor în existență, ea nu poate fi delegată nimănui altcuiva. Prin urmare, Maica Domnului nu participă la această regalitate a Creatorului.

Dar ea se află în cea mai bună poziție, ca mamă a Creatorului, pentru a înțelege, a admira și a adora această regalitate. Ea este prima ei adoratoare. Și aici vedem cu adevărat unul dintre aspectele Magnificat-ului. Maria îl preamărește pe Dumnezeu și se bucură în el, pentru că acest Rege veșnic a binevoit să privească spre ea în ciuda micimii ei, pentru că a săvârșit lucruri mari în ea, pentru că guvernează universul cu îndurare și dreptate, pentru că a purtat de grijă în mod special poporului său, Israel.

În Vechiul Testament, regalitatea lui Dumnezeu este o temă importantă, care inspiră oracole profetice și mai ales numeroși psalmi. Maria citea, recita și medita cu stăruință aceste texte mărețe. Nimeni nu a înțeles mai bine decât ea bogăția lor de nepătruns și nimeni mai mult decât ea nu s-a lăsat purtat de acele texte în marele curent de adorare pe care îngerii îl cântă fără sfârșit înaintea celei mai desăvârșite dintre creaturi.

În timpul existenței sale pământești, ea a fost prima adoratoare a regalității lui Dumnezeu, iar acum, în cer, ca regină a îngerilor, ea este regina adoratorilor acestei regalități!

Când litaniile spun că Maica Domnului este:

• regina îngerilor,
• regina patriarhilor, 
• regina profeților, 
• regina apostolilor,
• regina martirilor, 
• regina mărturisitorilor, 
• regina fecioarelor, 
• regina tuturor sfinților, 

Cuvântul „regină” nu este luat în sens strict, deoarece nu implică o regalitate adevărată. El vrea pur și simplu să-i atribuie Mariei termenul cel mai nobil cu putință, să evoce măreția și sfințenia ei, care o așază deasupra celor mai desăvârșite creaturi ale lui Dumnezeu și deasupra celor mai venerabile ​​personaje ale omenirii.

În ce sens se poate spune că  Maica Domnului este regină? 

Termenul „regină” este folosit în trei situații diferite: 

1) pentru o conducătoare care este femeie. 
2) pentru soția unui rege. 
3) pentru mama unui rege. 

Primele două semnificații trebuie în mod clar excluse în cazul Maicii Domnului, dar a treia i se potrivește pe deplin, de vreme ce ea este mama lui Isus, regele creației și regele împărăției sale spirituale. A o numi pe Maica Domnului regină înseamnă a recunoaște maternitatea ei divină și regalitatea lui Isus, Fiul ei, care este Dumnezeu.

Puterea regală a lui Dumnezeu 

Puterea regală a lui Dumnezeu, adică acțiunea pe care Dumnezeu o exercită asupra credincioșilor pentru a-i transforma și a-i face drepți, poate fi considerată sub două aspecte: 

• atât din partea lui Dumnezeu care exercită această acțiune, care justifică, care guvernează, 
• cât și din partea credinciosului care acceptă această acțiune a lui Dumnezeu, care i se supune, care aderă cu mai mare sau mai mică intensitate la voința lui Dumnezeu față de el. 

Pentru a exprima limpede acest dublu aspect, ar trebui să știm să folosim pasivul verbului a domni: Dumnezeu domnește, iar credinciosul este „domnit”.

Dacă aplicăm această distincție Maicii Domnului, evident ea nu are un rol direct în puterea regală în raport cu Dumnezeu, ci un rol indirect. Când cerem în Tatăl nostru: „Vie împărăția ta”, îl implorăm pe Dumnezeu, cu o îndrăzneală fără precedent, să-și extindă și să-și intensifice acțiunea în frații și surorile noastre. 

Maica Domnului a trăit pe deplin Tatăl nostru, chiar înainte ca acesta să fie dat de Isus ca rugăciune oficială ucenicilor. După ce Isus l-a compus, ea a pătruns toate bogățiile lui mai bine decât oricine. Mai mult, dacă noi, bieți păcătoși, putem să ne rugăm ca această acțiune suverană a lui Dumnezeu să vină în noi și în ceilalți, cu cât mai mult și mai bine face Maica Domnului această rugăciune și nu încetează să o înalțe spre cer!

Maica Domnului este prima care îl imploră pe Dumnezeu să domnească în credincioși. Rolul ei este însă și mai mare atunci când puterea regală a lui Dumnezeu este considerată sub aspectul credinciosului care o primește, care este „domnit”.

Din cauza respectului său infinit față de libertatea creaturilor umane, Dumnezeu nu vrea să-și impună suveranitatea și să-i supună cu forța pe credincioși acțiunii sale. Vechiul adagiu este cunoscut: Quidquid recipitur, ad modum recipientis recipitur (ceea ce este primit ia forma recipientului). Acțiunea suverană a lui Dumnezeu în fiecare credincios depinde, într-adevăr, de receptivitatea credinciosului. 

Ce femeie a fost mai receptivă decât Maria? 

În ea, Dumnezeu avea, ca să spunem așa, mâinile libere. Niciodată cea mai mică rezistență, oricare ar fi fost ea, nu a oprit acțiunea lui Dumnezeu în Inima Neprihănitei Zămisliri. Maria a fost capodopera puterii regale a lui Dumnezeu și cea mai frumoasă dintre înfăptuirile sale.

Inteligența ei a acceptat întotdeauna, fără cea mai mică rezistență, toată lumina pe care Dumnezeu a voit să o reverse asupra ei. Inteligența ei a fost cu totul luminată de această lumină și i s-a dăruit fără constrângere, fără obstacolul acelor judecăți personale de care noi nu ne putem elibera. Încă de pe pământ Dumnezeu a domnit în inteligența ei, așa cum domnește acum în cer. Maica Domnului este mama credinței, după cuvintele Elisabetei: „Fericită este aceea care a crezut ceea ce i s-a spus de la Domnul” (Lc 1,45).

Voința ei nu a vrut niciodată să aibă un obiect propriu, pentru că ea dorea cu prea mare intensitate voința lui Dumnezeu pentru a se putea risipi în alte lucruri. Fiat-ul de la Buna Vestire nu are sensul de resemnare pe care i-l dăm atât de des: „Fiindcă o asemenea încercare nu poate fi evitată, Dumnezeul meu, fiat!”. 

În latină este persoana a treia a imperativului verbului a face, este un ordin dat ca ceva să fie făcut. Maica Domnului nu s-a resemnat în fața Întrupării, ci a voit-o în mod pozitiv, pentru că Dumnezeu a voit-o și pentru că Dumnezeu a voit ca ea să o voiască. Iar această adeziune la voința lui a fost dispoziția neschimbată a persoanei ei în toate împrejurările vieții sale, atât în cele mai importante, cât și în cele neînsemnate.

Această desăvârșită contopire a inteligenței și a voinței Mariei în inteligența și voința lui Dumnezeu a rămas pe deplin liberă; nu a fost ca și cum ar fi fost împietrită dinainte în mâinile lui Dumnezeu, ci s-a lăsat condusă de impulsurile lui.

Această putere regală a lui Dumnezeu în Maria, cu deplinul ei consimțământ, este ceea ce venerează și caută să imite devoțiunea față de Inima Neprihănită a Mariei.

Împărăția lui Dumnezeu

Astăzi avem tendința de a raporta Împărăția lui Dumnezeu la sfârșitul lumii, însă texte clare afirmă, dimpotrivă, că Împărăția lui Dumnezeu exista deja în timpul lui Isus și al apostolilor. Este de ajuns să ne amintim invectivele lui Isus împotriva adepților legii 

• Lc 11,52 „Vai vouă, învățători ai legii, care ați luat cheia cunoașterii. Voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei care intrau i-ați împiedicat”
• Mt 23,13 „Vai vouă, cărturari și farisei ipocriți! Voi închideți oamenilor Împărăția Cerurilor. Voi înșivă nu intrați și nici nu-i lăsați să intre pe cei care vor să intre” 

Toate verbele sunt la trecut. La fel și la Sfântul Paul: „fiți mulțumiți și recunoscători Tatălui, care v-a făcut vrednici să luați parte la moștenirea sfinților în lumină. El ne-a smuls din puterea întunericului și ne-a introdus în Împărăția Fiului său preaiubit” (Col 1,12-13). Din nou, toate verbele sunt la trecut. La fel și în Scrisoarea lui Iacob (Iac 2,5): „Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci ai lumii ca să-i facă bogați în credință și moștenitori ai împărăției”?. Și de asemenea în Apocalips: „celui care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre prin sângele său, care ne-a făcut o împărăție de preoți pentru Dumnezeul nostru” (1,5-6). Și aproape în aceiași termeni: „Tu ai fost înjunghiat și cu sângele tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din orice seminție, limbă, popor și neam și i-ai făcut o împărăție de preoți pentru Dumnezeul nostru” (Ap 5,9-10). 

După cum putem vedea, toate verbele sunt la trecut. Desigur, în alte locuri, alte verbe sunt și la prezent sau la viitor, dar aceasta dovedește că Împărăția lui Dumnezeu, ca și Biserica, nu este pur și simplu o realitate a trecutului, ci continuă în prezent și va continua în viitor până în veșnicie.

Recunoscând astfel identitatea dintre Împărăția lui Dumnezeu și Biserică, ajungem la aceeași definiție pentru amândouă: atât Împărăția, cât și Biserica sunt Isus și cei care formează poporul său sau trupul său. Sfântul Paul precizează că Cristos este capul Bisericii (Ef 5,23) sau că el este „capul trupului (care este) Biserica” (Col 1,18). Dacă luăm imaginea, de asemenea biblică, a poporului lui Dumnezeu, acest popor nu se poate despărți de conducătorul său, de regele său, și de aceea formează o împărăție. Este limpede că, deși realitatea obiectivă a împărăției este identică cu cea a Bisericii, cele două concepte nu sunt câtuși de puțin identice și au conotații diferite. 

Împărăția este o noțiune semitică, ce insistă asupra prezenței regelui. Biserica este noțiunea grecească ce pune în evidență mai ales oamenii care trăiesc în această comunitate. Dar, dincolo de această diferență de punct de vedere în conceptele noastre subiective, avem de-a face întotdeauna cu aceeași realitate văzută din două unghiuri diferite.

Care este atunci locul Mariei în această împărăție a lui Dumnezeu, adică în Biserică? 

Se spune de obicei că Biserica a început atât pe Calvar, cât și la Rusalii. Dar Evanghelia leagă explicit Împărăția lui Dumnezeu de predicarea lui Ioan Botezătorul: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor (= a lui Dumnezeu) suferă violență și cei violenți pun stăpânire pe ea. Căci legea și toți profeții au profețit până la Ioan” (Mt 11,12-13).

Astfel, se pare că Împărăția lui Dumnezeu, care exista deja în timpul lui Ioan Botezătorul, s-a adunat cu adevărat în Întrupare. Or, după cum am văzut, ceea ce se spune despre împărăție privește Biserica. Răspunzând „da” la Buna Vestire, Maica Domnului i-a îngăduit lui Dumnezeu să înfăptuiască Întruparea și, în același timp, să-și inaugureze împărăția. Titlul de „Mamă a Bisericii”, conferit oficial Maicii Domnului de Papa Paul al VI-lea, este așadar pe deplin justificat.

Maria este prima creatură care face parte din Biserică, iar noi toți suntem urmașii ei îndepărtați. Dându-i lui Isus trupul fizic, ea i-a dat și trupul spiritual, care este Biserica, căreia ea îi aparține cea dintâi și căreia îi aparținem și noi după ea, ca ea și cu ea.

Toate evenimentele ulterioare din viața lui Isus, inclusiv Pătimirea sa, Învierea sa și Înălțarea Sa, fac parte din dezvoltarea acestei împărății și, prin urmare, din înflorirea Bisericii.

La fel, toate evenimentele din viața Maicii Domnului, inclusiv Purificarea, regăsirea în Templu, intervenția de la Cana, prezența lângă cruce, fac parte din viața Bisericii și constituie primele puncte ale broderiei pe care Dumnezeu continuă să o țeasă prin noi. 

Această apartenență a Mariei la Împărăția lui Dumnezeu și la Biserică, căreia îi aparținem și noi, manifestă între ea și noi o comuniune, o înrudire, de care poate nu suntem pe deplin conștienți.

Așa cum ea putea numi Biserica din care făcea parte „Biserica mea”, tot astfel și noi putem spune împreună cu ea „Biserica noastră”.

Așa trebuie să privim evenimentele viitoare care vor marca viitorul Împărăției lui Dumnezeu: Parusia, învierea generală, judecata finală, ofranda către Tatăl. Toate aceste evenimente vor fi de asemenea eclesiale.

Parusia, sau întoarcerea lui Isus, va continua prima sa venire: fiat-ul Mariei a făcut-o posibilă pe prima și a făcut-o posibilă și pe a doua, prin însuși faptul că l-a rostit o dată pentru totdeauna în numele întregii omeniri.

Cât despre învierea generală, dacă Maica Domnului a înviat înainte de Ridicarea sa la cer, ea a devenit prima piatră vie a Bisericii, prima fiică a Împărăției lui Dumnezeu care a triumfat asupra morții, precedându-ne în urmarea lui Isus. 

În privința judecății finale, ideile noastre riscă să fie deformate, căci în limbile moderne termenul „judecată ” este adesea luat în sens peiorativ: presupune un posibil vinovat și se exercită de sus în jos, în sensul că judecătorul are o autoritate superioară celei a celui care este judecat. 

Nimic din toate acestea nu există în limba ebraică, unde a judeca înseamnă „a lua o decizie”, care poate fi atât favorabilă, cât și nefavorabilă. În acest sens, potrivit Sfântului Paul, îi vom judeca pe îngeri: adică vom fi cu toții asociați la manifestarea planului veșnic al lui Dumnezeu, la minunile harului, îndurării și dreptății sale, atât față de îngeri, cât și față de oameni și celelalte creaturi. Și cum noi, simpli oameni, vom aplauda această minunată acțiune a lui Dumnezeu , acest mystèrion, cum ar spune Sfântul Paul, este limpede că și Maica Domnului va lua parte la ea.

Vom cânta împreună cu ea cântarea din Apocalips (15,3-4; 16,5-7; 19,1-8). Și printre triumfurile harului, le admirăm în mod deosebit pe cele privitoare la Neprihănita Zămislire, Kekaritomene, Fecioara Întrupării, Theotokos, Mama care stă lângă cruce, prima creatură umană prosternată cu trupul și sufletul în adorare veșnică.

Ofranda către Tatăl, despre care ne vorbește Sfântul Paul (1 Cor 15,22-28), va fi intrarea solemnă a tuturor drepților, cu sufletul și cu trupul lor, în chemarea lor definitivă, în aleluia neîncetat pentru care au fost creați. 

Maica Domnului, la rândul ei, era deja cu totul cufundată în această adorare încă de la Ridicarea sa la cer. Dar, fiind Mama Bisericii, ea va putea atunci să-i ofere Tatălui, în unire cu Isus, trupul spiritual al lui Cristos, ajuns în sfârșit la plinătatea sa („Până când vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârșit, la măsura staturii depline a lui Cristos” Ef 4,13). 

Iar această ofrandă nu va fi doar cea a roadelor fiat-ului ei inițial, ci și cea a roadelor obținute prin mijlocirea ei. Într-adevăr, în momentul acestei ofrande către Tatăl, care va reprezenta Venirea Împărăției lui Dumnezeu în deplina ei înflorire, puterea regală și Împărăția lui Dumnezeu se vor afla unite. Puterea regală a lui Dumnezeu, care este acțiunea sa sfințitoare în suflete, se înfăptuiește în toți oamenii de bunăvoință, creștini sau nu. 

Împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica, îi cuprinde atât pe cei drepți, cât și pe cei păcătoși, după cum arată parabolele neghinei, ale pescuirii minunate, ale celor zece fecioare și, încă și mai limpede, descrierea judecății universale din Mt 25,31-46. Astfel încât, la sfârșitul lumii, toți păgânii buni, toți fiii puterii suverane a lui Dumnezeu, toți credincioșii sfințiți sau justificați se vor afla în Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce toți fiii răi ai Bisericii, păcătoșii nepocăiți, vor fi excluși din această împărăție (Mt 13,39-42; 25,46; Ap 21,8). Și această ofrandă va continua în toată veșnicia!

Cei care leagă întemeierea Împărăției lui Dumnezeu de sfârșitul lumii, într-o eshatologie imaginară, o îndepărtează pe Maica Domnului și ne exclud și pe noi dintr-o continuitate vitală cu aceste înfăptuiri esențiale. 

Sfântul Paul, dimpotrivă, ne spune: „Precum toți mor în Adam, tot așa toți vor primi viața în Cristos. Dar fiecare în rânduiala sa: întâi Cristos, care este pârga. Apoi, la Parusia sa, cei care sunt ai lui Cristos. Apoi va fi sfârșitul. Când va da împărăția lui Dumnezeu Tatăl” (1 Cor 15,22-24). Și întreaga Împărăție a lui Dumnezeu, deci întreaga Biserică, va lua parte la aceste mari evenimente: imediat după Cristos, Mama sa și, treptat, noi toți.

Este o teologie a speranței care ar putea fi privită într-un mod nou, dacă s-ar sublinia continuitatea organică a Împărăției și a Bisericii, întemeiată în momentul Întrupării, care se dezvoltă până la Parusie, deschizându-se în gloria Tatălui. Acestei speranțe i-ar fi strâns asociată Maria, pentru că ar fi izvorul fluviului întins care se varsă în veșnicie, și din care fiecare dintre noi este o picătură.

Toate aceste puncte merită o reflecție mai profundă, pentru a extrage din ele tot potențialul posibil. Dar sunt indicii care ne-ar lăsa măcar să vedem că perspectivele înfăptuirii Împărăției, ca și cele ale întemeierii ei, se înnoiesc profund dacă se acceptă recunoașterea ecuației: Împărăție=Biserică. Maria, deci, care a participat la nașterea Bisericii, ajunge să participe și la încoronarea ei cerească ca regină a îngerilor. La fel cum vom participa și noi, membrii Bisericii.

Pentru a aprofunda relația dintre domnia lui Dumnezeu și rolul Mariei în mariologie, consultați enciclica Redemptoris Mater a lui Ioan Paul al II-lea, despre Maria și Împărăția lui Dumnezeu.

Aprofundați-vă studiile: explorați Mariologia, Teologia mariană, aparițiile mariane și Specializarea în Mariologie.

Consultați ghidul nostru complet de Angelologie Catolică.