Mariologia geometrică a lui Piero della Francesca (partea a 4-a)

O Madonă cu Pruncul, atribuită recent lui Petrus de Burgo și despre care s-a crezut timp de secole că îi aparține lui Piero della Francesca, țese legătura cu peisajele create printr-o pictură a luminii, a proporțiilor divine și a privirii contemplative, unde în mod misterios matematica și pictura se unesc într-o nouă certitudine a spațiilor, în care oamenii și lucrurile lumii coboară dintr-un fel de previziune spațială visătoare. Rămânând absorbiți, impasibili și tăcuți păzitori ai acestor legi, păzitori privilegiați ai unei vesele poezii a minimului, în care suflul unei noi intimități a distanțelor răsună între lucruri, evenimente și stări sufletești.

Maica Domnului îi oferă un trandafir roșu, aparent alb din cauza reflexului luminii, lui Isus, care stă gol în poala ei, într-un simbolism ce amintește de Pătimire. Un înger îmbrăcat în roșu arată spre Prunc. În jurul Fecioarei Mame, îngerii se aliniază în semicerc, reținuți și sobri în obișnuita lor calitate sculpturală, dar regală.

Poate cea mai cunoscută pictură a lui Piero este Retablul din Brera, datorită locului în care este păstrată și pentru că are ca temă o conversație sacră.

Acest nume desemnează picturile care o înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe, în compania unor sfinți și, uneori, chiar a unor simpli muritori.

În acest caz, panoul îl înfățișează și pe Federico da Montefeltro, comanditarul operei, clar recognoscibil în bărbatul în armură, îngenuncheat în dreapta. Trebuie observat că poziția personajelor respectă de obicei o ierarhie precisă: Maica Domnului este singura care stă așezată, sfinții stau în picioare, mecenații în genunchi.

Panoul reprezintă patru îngeri, aproape de Mama Domnului, și șase sfinți, câte trei de fiecare parte: în stânga se află Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Bernardin de Siena și Sfântul Ieronim, în dreapta, Sfântul Francisc, Sfântul Petru martirul și Sfântul Ioan evanghelistul.

Opera este un admirabil exemplu al acelei ordini formale care este ceva mai mult decât o simplă alegere stilistică: este încrederea într-un univers întemeiat pe o armonie de matrice rațională și matematică. Totul este simetric și precis, mai ales arhitectura din fundal. Ne aflăm în interiorul unei biserici, la intersecția navei cu transeptul, chiar în fața absidei. Spațiul este, așadar, o reprezentare nu doar a unui loc sacru, ci a unei ordini cosmice întemeiate pe claritate și raționalitate.

Un detaliu original al acestui spațiu este forma calotei absidei, o scoică. În vârf este atârnat un ou de struț. Semnificația oului se găsește într-o credință medievală, potrivit căreia ouăle de struț erau clocite de căldura soarelui și, prin urmare, erau un simbol al maternității feciorelnice a Mariei.

Probabil și scoica trimite la aceeași semnificație, deoarece se credea că înăuntrul ei perla se forma fără intervenție masculină, prin fulgerele furtunilor. Aceste detalii trimit la misterul nașterii lui Isus, înțeles ca o minune care oferă omului mântuirea.

Opera La Madonna di Senigallia este o piesă de importanță fundamentală pentru reconstituirea manifestărilor artistice ale autorului ei, deoarece atestă trecerea de la tempera la pictura în ulei, inspirată de pictori flamanzi precum Jan Van Eyck, cunoscut pe atunci la curțile din Ferrara, apoi din Urbino. Pictura flamandă a fost cea care a adus folosirea picturii în ulei în Italia, oferind posibilitatea unui control mai rafinat al luminii.

Piero della Francesca, așadar, construiește imagini cu culoarea și construiește culoarea cu lumina. Ora meditațiilor sale picturale este amiaza, când lumina zenitului șterge umbrele pământului. La Piero, culorile par să se nască pentru prima dată ca elemente ale unei invenții a lumii. Prima lecție în acest sens, Maestrul din San Sepolcro o învață în timpul șederii sale la Florența, asimilând marea lecție a lui Domenico Veneziano: o pictură luminoasă care construiește figurile în lumină, nu suprapuse, ci armonios integrate în desen.

Madona din Senigallia se dovedește și mai bogată, pentru că surprinde lumina oblică a unei zile oarecare, acea lumină care, strecurându-se prin ferestrele din stânga, dezvăluie interiorul unei case maiestuoase, dar nu opulente, unde o Maică a Domnului foarte tânără, asistată de doi îngeri adolescenți, își prezintă, cu o dulce gravitate tristă și parcă întunecată de presimțiri, fiul melancolic.

O atmosferă de extremă concentrare pătrunde încăperea simplă. Pe rafturi se află un vas care ar trebui să conțină ostii și, prin urmare, să facă aluzie la Euharistie, și un coș, o amintire a purității și a rolului mântuitor al Mariei, care îl primește pe Isus în sânul ei așa cum coșul l-a primit pe Moise (cf. Ex 2,3-6).

Opera îmbină monumentalul și intimul, cele două linii în care se manifestă poezia sa. Monumentale sunt volumul trupurilor, ținuta figurilor și sobrietatea veșmintelor, care totuși se deschid spre eleganța bijuteriilor îngerilor și spre transparența rafinată a Fecioarei. Atmosfera acestui interior al unei case din secolul al XV-lea este intimă, aproape domestică. Arhitectura tăiată de lumina care intră din stânga îi permite lui Piero să zăbovească asupra efectelor de iluminare, o referire clară la lumea flamandă. Opera în ansamblul ei apare curată, esențială, fixată în acea tăcere statică tipică, ce constituie farmecul acestui pictor.

Nașterea Domnului de la Londra este poate ultima operă a Maestrului din Sansepolcro. Pruncul zace pe pământ, pe un colț al mantiei Mariei, potrivit iconografiei tradiționale din Nord, care se reflectă și în trăsăturile Pruncului.

Mama, cu forme suave și fine, figură de fildeș extrem de elegantă, îl contemplă pe Pruncul culcat pe o poală a mantiei.

Sfântul Iosif stă așezat nepăsător pe o șa, într-o poză cu iz domestic, absolut intimă.

Cele două animale din fundal sunt reprezentate cu mare realism.

În spate, unul dintre păstori arată spre cometă.

Un grup de îngeri muzicieni cântă din glas, dar mânuiesc instrumente fără coarde.

Punctul de fugă este ușor ridicat, ca în Pala di Brera, și oferă o vedere aproape aeriană a peisajului spectaculos al râului, care se întinde în depărtare cu copaci, arbuști și pereți proeminenți ce amintesc unele desene ale tânărului Leonardo. Opera lui Piero, aproape pătrată, este frumoasă până la a trezi o emoție intensă. Dezvăluie religiozitate și misticism și un profund simț al misterului, împreună cu nostalgia unor experiențe trecute, care sunt evocate ca vii și actuale.

Măgarul care rage se adaugă corului îngerilor, un cvintet perfect, care cântă din instrumente și din glas la intrarea colibei pentru a da slavă lui Dumnezeu. În puține cuvinte, prezența măgarului ar însemna că toate creaturile, fiecare în felul ei, participă la bucuria pentru nașterea lui Cristos, adică pentru venirea lui Dumnezeu pe pământ. Dar răgetul măgarului corespunde notei disonante în armonia corului îngeresc. În chiar momentul nașterii divinului Prunc, bucuria se amestecă cu durerea, pentru că planul de răscumpărare a oamenilor, voit de Dumnezeu, îl va duce pe Cristos la cruce. Celelalte creaturi animale prezente în operă, însă, nu participă la bucuria acestei nașteri extraordinare.

Se pot vedea boul alături de măgar, o coțofană pe acoperișul colibei și un sticlete în prim-plan. Niciunul dintre aceste animale, totuși, nu muge și nu cântă. Rezultă că prezența măgarului care rage își are rațiunea de a fi într-un sunet neplăcut, fals. Și înțelepciunea populară pune în contrast măgarul și răgetul său cu muzica și armonia ei. Or, măgarul lui Piero este foarte aproape de îngerul care cântă la vioară sau la liră pe braț. Dacă adăugăm la aceasta că părul măgarului este roșu (semn al diavolului), că coțofana de pe colibă făcea adesea aluzie la diavol și că sticletele cu ciulini din prim-plan trimite la suferințele martiriului lui Cristos, semnificația picturii pare clară.

Arhitectura este aici doar sugerată în ruină și în fundalul în care se întrezărește Borgo Sansepolcro. Spațiul este punctat de peisaj, de meandrele râului în care se oglindesc copacii, într-o deschidere luminoasă și adoratoare, care aduce cerul pe pământ, cântul îngerilor în sărăcia ieslei.

Lăsați-vă fermecați de un cuvânt al Domnului, lăsați-vă din nou surprinși de iesle și de Cruce, știți să vă minunați de Logosul care se află în fiecare trup, de Cel Veșnic care se strecoară în clipă, de Pâinea care devine Trup, de un Dumnezeu care zâmbește, faceți-o pe Maria o tăcută învățătoare a uimirii, cea care păstrează și meditează în inima ei. Pentru că istoria unui copil este scrisă înainte de toate în inima mamei sale. Ea a păstrat Vestea cea Bună. A păstrat-o cu grijă, pentru că până și fragmentele sunt prețioase pentru memoria inimii.

Rămas orb în ultimii săi ani, Piero della Francesca a murit la Borgo San Sepolcro la 12 octombrie 1492, ziua descoperirii Americii. Imaginile sale ale Fecioarei, calme, stabile, tăcute, în fond hieratice, marcate de un simț al sacralității grav și solemn, aduc înapoi în inimă ecoul unei poezii: 

Arcă a noului legământ

între om și natură, întoarce-te, 

pe caravela care îl poartă pe Domnul sub pânza albă

(David Maria Turoldo).